În cele ce urmează te invit să înțelegi mai bine dacă te confrunți sau nu cu un critic intern, să începi să explorezi cum s-a format aceasta parte a psihicului tău și ce este de făcut pentru a te echilibra și a căpăta, treptat, din ce în ce mai multă încredere în tine.
Așa cum spun mereu, tu, eu, fiecare om în parte este o persoană unică (este unul/una), iar atunci când observăm că în interiorul nostru sunt aspecte care au atitudini, perspective diferite de ale noastre- sau, cu atât mai mult, când observăm dialoguri cu noi înșine, așa cum adeseori se întâmplă în cazul criticului interior, merită să iți lămureșți de ce se întâmplă asta.
Pentru că sănătate și echilibru psihic, în perspectiva mea, înseamnă UNITATE și COERENȚĂ INTERNĂ și nu funcționare în părți. Iar odată ce știi ce se întâmplă cu tine, poți face pașii următori pentru reunificarea ta, ca individ.
Mulți autori și specialiști confirmă deja faptul că ne formăm părerile despre sine, lume și standardele încă din copilăria mică, în cadrul familial. Orice copil învață în relație și în mod direct de la părinții săi despre cum este important să se comporte în lume. În acest sens, atitudinile părinților în legătură cu performanța, eșecul, așteptările acestora de la sine sau chiar proprii critici interni ai părinților devin repere foarte importante pentru copil.
Concret, copiii observă atenți felul cum mama sau tata se raportează la împlinirea obiectivelor (dacă se supără sau nu, dacă sunt realiști în asumarea responsabilității sau nu), felul în care se susțin reciproc sau nu, felul în care se părinții se susțin pe sine atunci când le este greu. Iar toate aceste mecanisme sunt complet în regulă și firești.
Dificultățile apar atunci când eșecul sau greșeala este întâmpinată cu prea multă tensiune sau este tratată nerealist și copilul poate să primească mesajul că:
- Greșeala este un eșec (realitate: este în regulă și firesc să și greșim uneori, mai ales atunci când suntem în proces de învățare și dezvoltare);
- Când greșești nu mai eșți iubit și nu mai primești atenție (realitate: când greșește, orice copil, orice om are nevoie de conținere, blândețe și susținere să învețe mai bine);
- Dacă ai succes ești [un om] de succes (realitate: ești important și valoros oricum, orice om este valoros);
- Dacă greșești ești prost sau incompetent (realitate: o greșeală nu ne rezumă identitatea, iar orice copil are nevoie să învețe strategii de coping și de reparație a greșelilor sale);
- Dacă greșești nu vorbești despre asta, pentru că alții pot profita de tine (realitate: sunt și oameni care susțin și ajută în astfel de momente și este important și sănătos să îi căutam mai ales atunci!).
EXERCIȚIUL 1:
Amintește-ți când erai micuț/ă:
- Cum se raportau părinții tai la standarde?
- Ce era important pentru ei?
- Cum reacționau în situații de stress sau tensiune? Se susțineau pe sine? Erau încrezători în propriile forțe sau se criticau pe sine?
- Se susțineau unul pe altul? Ce își spuneau, mai exact?
Notează, pentru exercițiul următor.
În psihoterapia traumei întâlnesc adeseori persoane înalt performante și responsabile cu opinii foarte critice față de sine. De cele mai multe ori, oamenii sunt conștienți că nu îi reprezintă greșelile sau imperfecțiunile lor (a propos, nici eu nu sunt perfectă! Nimeni nu este, însă criticul intern nu este logic sau rațional), însă aceasta parte din ei este foarte puternică și vie în interior.
UN EXEMPLU
Una dintre persoanele cu care am lucrat acum mai bine de 9 ani îmi spunea: “Eu știu că mi-am dat doctoratul, însă nu mă văd decât vânzătoare în piață [fară vreo blamare sau stigmatizare a acestui tip de muncă!]. Asta mi-a zis mama de mică și eu nu cred că pot mai mult. La mine în familie nimeni nu a putut sau a vrut mai mult.”
În ciuda capacităților probate, evaluate de specialiștii din domeniul său, convingerile și credințele din familie erau mult mai puternice. Partea critică o vedea prin standardele familiei și nu îi dădea nicio șansă la mai mult sau mai bine. Era ca o pasăre liberă, într-o cușcă deschisă la care nu vedea ușa.
Are sens pentru tine? Sună cunoscut?
Pentru o scurtă perioadă, în timpul terapiei, chiar s-a angajat la un supermarket și a împlinit profeția mamei, rămânând în loialitate față de aceasta și familia din care provenea.
Povestea ei are un final fericit, însă momentul acesta a fost de cumpănă. Iar astfel de momente trăim, fiecare dintre noi la niveluri de intensitate diferită, în fiecare zi.
Dacă îți spui:
- Eu nu sunt în stare să mănânc sănătos. Știu ce am de făcut, însă eu nu sunt în stare;
- Eu niciodată nu o să pot să am o relație în care să mă simt confortabil să mă arăt, pentru că așa sunt eu, sălbatic/ă;
- Eu îmi stric intodeauna relațiile, nu sunt în stare să țin pe nimeni lângă mine;
- Nimeni nu mă vrea, sunt defect/ă, greșit/ă, măcar să fiu util/ă;
- Bineînțeles că am greșit, era de așteptat, doar nu era să-mi iasă,
în fiecare zi, iți reinforsezi automat și inconștient adeseori, partea critică din tine.
În perspectiva psihoterapiei traumei și a teoriei traumei orientată spre identitate în care sunt formată și specializată, acest critic intern poate fi explicat ca un mecanism de protecție, ca o parte supraviețuitoare dezvoltată în urma unei situații sau a unei serii de situații care ne-au marcat consistent felul în care percepem lumea, relațiile și pe noi înșine.
Spre exemplu, persoana despre care iți povesteam mai devreme a auzit de când era micuță că atât se poate în familia sa. Strădaniile ei de a învăța și a se dezvolta nu au fost văzute și validate de familia de origine, care îi oglindeau doar limitele permise, cunoscute: tu vei lucra, cel mult, în locul x.
Nevoia fundamentală a unui copil este de iubire și acceptare: ce șansă și ce argumente ar putea avea un copil care ar vrea să spună familiei: eu cred că pot mai mult?
EXERCIȚIUL 2:
Observă cuvintele pe care ți le adresezi în mod automat atunci când te critici.
- Cum iți vorbești, pe ce tonalitate?
- Iți seamănă mesajul cu ceva ce ai mai auzit în sau de la familia ta?
- Ce iți spune asta?
Experiența practicienilor în psihoterapia traumei arată că un copil nu renunță la nevoile de atașament (vitale, pentru orice ființă vie) pentru cele de autenticitate, cum spune Gabor Mate.
Reformulând, aș spune că un copil preferă să o iubească pe mama și să rămână parte din sistemul familial, decât să vrea să fie autonom. Pentru că un copil nu poate fi autonom fără suport, în primii ani de viață.
Singura soluție în acest conflict (vreau mai mult, știu că pot versus ei îmi spun că eu nu pot iar eu am nevoie de ei) este compromisul: o să fac ce ține de mine (deci voi fi performant) și o să cred, concomitent, că nu pot mai mult (deci voi fi autocritic).
Are sens?
Una dintre strategiile cele mai întâlnite de supraviețuire, așa cum le numește profesorul și unul dintre formatorii mei direcți, Franz Ruppert, este aceea de a prelua atitudinea critică a îngrijitorilor și de a o internaliza. Ne comportăm ca ei, pentru a fi ca ei, pentru a fi mai ușor acceptați de sistem și a scădea riscul de respingere.
Soluția?
În primul rând este important să realizezi că ce se întâmplă în tine este o adaptare. Nu e vina ta, nu se putea mai bine, ai făcut deja tot ce ai putut mai bine.
De acum e doar despre a face diferit.
Cum?
Înveți să lucrezi cu această parte a psihicului tău.
Înveți să o înțelegi, să iți iei distanță, să te apropii.
Înveți cum să faci să nu te invadeze și să nu te anuleze.
Înveți să lucrezi cu emoțiile din interiorul ei.
Care este scopul?
Scopul, în perspectiva și din experiența mea, este de integrare. Iar aici nu vorbesc despre repetarea de mantre sau de o acceptare ne-reală, inautentică, iluzorie a parților din tine.
Integrarea este, dacă vrei, ca un proces de înmuiere a forței acelei părți din tine, apoi ca o vaporizare și o încorporare a ei. Dispare, pentru că nu mai este necesară, iar energia psihică investită în toată autocritica și biciuirea interioară revine la tine. Simți mai multă vitalitate, bucurie de viață, inspirație și creativitate.
Cum faci asta?
Verifică postarea mea anterioară, Cum lucrezi cu autosabotajul in psihoterapie (link aici) și urmează pașii de acolo.
Când ești pregătit/ă să lucrezi mai mult cu tine, vino la grupurile mele de lucru lunare (link aici) sau la grupul închis de lucru (link aici), unde aprofundăm și lucrăm aplicat, într-un cadru sigur, cu persoane care se confruntă cu aceeași problematică.
Nu uita: criticul interior, autosabotorul, au un rol, iar aceste mecanisme psihice sunt abordate cu succes în procesele de psihoterapie individuală și de grup.
Iar decizia de a le vedea ca pe sentințe sau ca pe simptome tratabile este doar la tine.
