În acest articol vei citi opinia mea profesională, cu exemple și clarificări teoretice schematice, despre:
- Trăsăturile contextelor profesionale în care apare mai degrabă sentimentul de singurătate și de izolare;
- Drepturile și obligațiile legate de comunicarea propriilor valori;
- Explicații pentru inhibarea manifestării autentice în plan profesional;
- Legături dintre experiențele din copilărie și reacțiile automate din plan profesional;
- Riscuri și reacții când mediul îi minimizează profesionistului emoțiile;
- Când “ce vreau” profesional nu contează: despre răspunsul de luptă și renunțare;
- Un exercițiu care te ghidează să îți observi o parte din răspunsurile automate;
- Cum te pot ajuta în legătură cu reacțiile automate, inhibarea manifestării tale autentice și nevoia unui suport și a unor relații sănătoase.
Nu întâmplător sunt dezvoltate în prezent noi și noi mijloace de comunicare și modalități de interconectare. Din ce în ce mai mult avem nevoie unii de alții și simțim lipsa contactului autentic.
Profesional trăim mai conectați decât ne-am fi putut imagina acum câțiva ani; avem mijloace de comunicare, evenimente fizice și foarte multe contexte profesionale care își propun fix asta: să aducă oamenii împreună, să crească coeziunea echipelor, să întărească legături. Cu toate acestea, adeseori este prezent sentimentul de izolare și singurătate, despre care mult prea puțin se vorbește în mediul profesional.
În perspectiva mea, singurătatea apare cel mai ușor în contextele în care:
- Simțim că nu putem fi noi înșine (nu pot fi EU de față cu ai mei colegi sau cu managerul/echipa pe care o coordonez);
- Se încurajează distanțarea emoțională (mediul încurajează abținerea/ minimizează emotiille dificile);
- Voința noastră este anulată în mod repetat (când inițiativele pe care le avem sunt dezamorsate sau modul în care vrem să acționăm este invalidat).
În cele ce urmează, voi detalia fiecare situație în parte și mi-ar plăcea să îmi spui dacă te regăsești în cele de mai jos.
Simțim că nu putem fi noi înșine (nu pot fi EU de față cu ai mei colegi sau cu managerul/echipa pe care o coordonez)
Mai întâi, ofer puțin context despre drepturile și obligațiile din comunicare.
Fiecare persoană are un set de valori, de convingeri și opinii pe care are dreptul să și le exprime, cu obligația să nu lezeze sau agreseze prin modalitatea prin care o face pe cei din jur. Chiar și convingerile cele mai “scandaloase” (în ochii altora) pot să fie puse în cuvinte sănătos, chiar dacă ceilalți nu sunt de acord cu ele.
Pentru că dreptul de a exprima propria perspectivă nu implică obligativitatea interlocutorului de a fi de acord și nici agresarea acestuia.
Cu alte cuvinte, fiecare om are dreptul să spună ce și cum simte, atât cât simte:
“Valorile mele sunt acestea și eu cred asta; nu îți impun să fii de acord cu mine, ci te pun în temă în legătură cu felul cum sunt eu.”
Când ne presăm reciproc să ajungem la acord sau să ne schimbăm opinia, când ne negăm sau ne punem la îndoială valorile, atunci deja nu mai suntem într-un stil sănătos de comunicare (așa cum probabil știi și ai simți deja pe pielea ta în diferite situații) ci intrăm într-o dinamică de victimă-agresor.
Din observațiile și experiența mea, reținerea de a ne manifesta natural, de a spune ce simțim și ce credem cu adevărat, apare în mediul profesional ca urmare a două situații:
- Persoana a trăit deja în mediul respectiv experiențe de invalidare și simte și a decis să nu se mai expună. Protecția de sine este un comportament sănătos, însă pe termen lung, din păcate, se adâncește tristețea că nu putem fi noi înșine în contact cu persoanele din mediul profesional iar angajamentul și plăcerea de a lucra riscă să fie influențată.
Nevoia de a fi cunoscut așa cum eșți, de a fi înțeles, nevoia de a simți că o altă persoană (da, chiar și coleg!) este interesat în mod real de tine, nevoia de a fi acceptat așa cum ești, cu opiniile tale– toate sunt fireșți și ajung să rămână neîmplinite atunci când, în mod repetat suntem etichetați sau neînțeleși.
Este firesc să apară sentimentul de singurătate și izolare în urma respingerilor, iar pe termen lung unele persoane chiar ajung să creadă (sau să se întrebe) dacă ceva chiar este în neregulă cu ele însele.
- Persoana a trăit anterior mediului profesional actual situații în care a fost respins/ă și “și-a învățat lecția”.
Foarte des, în copilăria mică, învățăm că nu este bine sau frumos să arătăm unele părți din noi, mai ales în medii profesionale (școlare). Și nu mă refer aici la mobbing sau bullying, acolo unde agresiunea este clară, repetată, sistematică. Mă refer la “încurajările” sau lecțiile de viață pe care unii dintre noi le primim de acasa sau de la profesori la intrarea în colectiv, uneori în dorința de a fi ajutați să manageriem comunicarea în grupuri.
“Nu arăta că tu nu știi”, “dacă nu știi, o să spună că ești prostul/proasta clasei”, “fetele/ băieții nu se comportă așa”, “stai drept și zâmbește”, “ia uite ce urât/a ești când plângi”, “nu arăta că îți e frică, o să ajungi fraierul clasei”– toate acestea adeseori rămân în interiorul nostru drept repere pentru comportamente profesionale, chiar și în viața adultă…
- … Și ajungem să spunem că știm și că o să ne descurcăm cu task-ul nou (când nu înțelegem clar ce trebuie să facem cu el).
- … Și ajungem să spunem “da” pentru că am învățat că este urât să refuzi un “superior”.
- … Și ajungem să ne reținem disconfortul cu prețul sănătățîi noastră emoționale și fizice.
- … Și ajungem să ne comportăm după șabloane de success pentru că nu ne e clar ce opțiuni comportamentale avem în realitate.
- … Și ajungem să modelăm persoane publice în dorința de a fi iubiți- pentru că autentici am fi insuficienți.
- … Și ajungem uneori să fim agresorii colegilor pentru că asta se face, asta se vrea, asta se acceptă și avem nevoie să nu fim noi cei agresati.
Și așa mai departe.
Care este mesajul primit, de fapt?
“Nu ești o persoană de acceptat dacă… (nu știi să rezolvi, dacă eșți trist/ă, dacă nu zâmbești, dacă plângi, dacă arăți că îți este frică, și așa mai departe”). Iar pentru că nu avem cum să ne oprim din simțit emoțiile firești sau sa fim altcineva, rămânem singuri cu ce se întâmplă în interiorul nostru.
În viață adultă, după momentele de respingere singurătatea care deja se află în interior se amplifică. Iar concluziile că am fi “de neacceptat dacă…” se întăresc și se subliniază în interior
(“știam eu că dacă spun ce gândesc o să fiu respins și vă trebui să lupt pentru mine! Data viitoare nu se mai întâmplă. Data viitoare o să mă pregătesc pentru război când deschid subiectul!”)
-
Un alt moment care trezește singurătate și poate conduce spre autoizolare este acela când în mediul profesional se încurajează distanțarea emoțională, abținerea sau minimizează emoțiile dificile.
Practic, să iți exprimi emoțiile te face “oaia neagră” a echipei. Sună cunoscut?
Experiența mi-a arătat că sunt mai degrabă două modalități (două extreme) de reacție în aceste situații, iar preferința pentru una dintre ele este legată foarte mult de experiențele anterioare și ce anume am fost învățați că rezolvă situația cu succes.
Mai exact, am observat că există reacția în care:
- Persoana se abține cu ușurință și se adaptează regulei. Înțelege repede că trebuie să își inhibe emoțiile și face asta cu succes- pentru că deja are experiență cu acest tip de mecanism de apărare. Înțelege consecințele dacă nu se adaptează și, din marea nevoie de acceptare, rămâne “cu capul plecat”, binevoitoare, competentă, responsabilă, și cu propria persoană pe ultimul loc în ierarhia priorităților.
- Persoana se expune, intră în conflicte și chiar îi tatonează pe cei care impun regula. Adeseori sunt etichetate drept “conflictuale”, însă în fapt reacționează atât la nedreptatea prezentă la locul de muncă, cât și la nedreptățile trăite anterior (care sunt activate de mediu).
În timp, firește că apare disconfortul care spune “aici nu mă înțelege nimeni”: în primul caz persoana nu este cunoscută cu adevărat, pentru că nu este încurajată să se exprime iar în al doilea, din păcate, colegii iau contact cu furia sa și nu cu ce trăiește complet, în prezent.
-
Când Voința noastră este frânată sau anulată în mod repetat (când inițiativele pe care le avem sunt dezamorsate sau invalidate)
“Bine”, ai spune, “dar în mediul profesional nu mergem să facem ce și cum vrem, nonstop.”
Așa este, doar că aici mă refer la majoritatea adulților sănătoși pe care îi cunosc și care aleg ce și unde să lucreze pactează din start cu direcția companiei/ ONG-ului/ colaborării din care fac parte și au ales să lucreze în locul și domeniul respectiv, în rolul și cu responsabilitățile acelea.
Adultul autonom, profesionist, are nevoie să își folosească voința proprie și să facă pașii pe care îi considera necesari pentru a atinge obiectivul profesional propus. Cu alte cuvinte, autonomia sănătoasă vă fi deranjată de corecțiile direcției (îți spun eu ce să faci) sau ale modalității de lucru (îți spun eu cum să faci).
Când adultul sănătos primește „nu”-uri în mod repetat, apare frustrare, revoltă, dezamăgire, nevoia de a fi înțeles și susținut măcar de o singură persoană.
Imaginează-ți că vrei să pleci într-un concediu ideal, în care vrei să faci niște activități (numește-le în mintea ta). Imaginează-ți în detaliu concediul și ce îți dorești să faci acolo.
Acum, închipuie-ți că nu vei merge în acel loc ci în locația vecină și nu vei face cum vrei tu, ci programul este ajustat de altcineva în fiecare zi, câte puțin:
“Poate plecăm mâine în excursie; sau nu: vedem mâine. Oricum nu e așa interesant ce facem acolo.
Hai să nu mai mergem nici azi în excursie, poate mergem în câteva zile, hai azi să facem altceva.
Hai să renunțăm la excursie, bucură-te măcar că am venit până aici. Da, știu că nu e locația în care credeai că venim dar suntem aproape de ea și peisajul e la fel. Oricum nu era așa de frumos unde vroiai tu să mergem.”
Cum se simte?
- Îți vine mai degrabă să accepți și să te adaptezi?
- Îți vine să te revolți? Să negociezi și să ajungi la un compromis?
- Observa ce tendință automată vine din interiorul tău.
- Oare de unde acest răspuns automat, cum oare s-a creat el?
Ia-ți puțin timp să îți răspunzi și întoarce-te apoi la articol.
Se simte frustrant la început, apoi din ce în ce mai frustrant; poate apar argumente și chiar revoltă- și este firesc să fie așa, pentru că ne apăram Voința.
În legătură cu voința noastră (o tema îndelung studiata în Teoria traumei orientata spre identitate- IoPT, în care sunt formată și specializată), înțelegerea mea este aceasta: voința noastră exprimă modul personal în care ne îndreptăm spre direcția pe care o avem stabilita, împreună cu energia pe care simțim să o investim într-acolo.
Când modalitatea de a ajunge la obiectiv (“cum-ul” personal) este pusă la îndoială, când energia și ritmul pe care simțim să le investim trebuie în permanență ajustate, corpul nostru trăiește o invalidare și frână impusă din exterior.
Iar atunci când voința este în mod repetat invalidată, simțim, în mod firesc, că ceea ce facem, modul în care facem, nu este bine sau potrivit.
Rezultatul? Negocierea, lupta (pentru unii), inhibarea, însingurarea.
Avem nevoie să ne conectăm cu cei din jur și avem nevoie de claritate în interior pentru a înțelege si a lucra potrivit cu ce anume ne inhibă sau ne activează în context profesional.
Exemplele pe care le-am oferit sunt generice, iar deducțiile mele sunt bazate pe situațiile pe care le-am întâlnit de mii de ori până acum în practica mea (de cabinet, corporație, ONG).
Nu îmi asum rețete sau cauzalități general valabile și te invit cu încredere, dacă simți că te-ai regăsit sau ți-a atras atenția ceva din expunerea mea, să îți cauți propriile explicații și să îți înțelegi propria experiență.
Dacă te confrunți cu singurătatea în mediul profesional, vreau să știi că este o problemă mai extinsă decât pare.
Oamenii sunt singuri, însă nu vor să arate sau să recunoască asta, din dorința de a părea invulnerabili- însă asta ne face cu atât mai vulnerabili și vulnerabilizați.
Te susțin să îți cauți măcar o persoană căreia să îi împărtășeșți ce se întâmplă cu tine iar dacă nu ai, îmi poți scrie negreșit la contact@liviacaciuloiu.com.
Iar dacă vrei să lucrăm împreună, vino la următoarele grupuri pe care le organizez, formate din profesioniști responsabili ca tine, care vor să lucreze cu sine pentru mai mult echilibru în viața personală și profesională.
Cu gânduri calde,
Livia
