Cum am lucrat cu propriul critic intern in psihoterapie

Hai să-ți spun o poveste scurtă despre lucrul cu criticul meu intern.

 

Pentru a nu intra în polemici, aleg să nu dau nume sau repere temporale. Hai să spunem că acum ceva vreme căutam cu ardoare soluții pentru unele simptome pe care le trăiam și care mă afectau personal și profesional.

 

Simțeam frică în anumite contexte și rușine pentru asta. Aveam “pretenții de la mine”: altfel spus, o parte din mine identificată cu unul dintre agresorii mei mă judeca, blama și îmi spunea că ce simt nu e normal și că ar trebui să fiu „mai bună decât atât”.

Culmea, știam sursa problemei, știam cauzele, momentul de start, încrengăturile cu alte experiențe care s-au așezat peste și care mi-au întărit agresorul acesta intern.

Însă aveam nevoie de cineva care să înțeleagă toate astea și mai mult decât atât. Aveam nevoie de un profesionist căruia să îi pese cu adevărat și să vrea să lucreze cu mine ca să îmi fie mai bine

Ajungem în momentul poveștii când am găsit un profesionist care (din motivele sale, în care nu intru) după ce a aplicat o serie de tehnici fară succes, mi-a spus că mă știe, mă vede și că nu înțelege cum de sunt totuși, în blocaj. Pentru că avea “așteptări” de la mine, la rândul său.

Ce am întâlnit în acest fel?

Oglinda criticului meu intern, a aceluia care avea “pretenții de la mine”.

Cum m-a influențat asta?

Criticul meu intern s-a simțit validat, încurajat. Mi-a făcut mult rău, deloc bine. Blocajul și invalidarea internă s-au accentuat.

Rușinea a devenit mai pregnantă.

M-am simțit și mai singură, izolată, fară speranță.

“Dacă X, în care am avut încredere și este specialist în sănătate mentală, a spus asta, înseamnă că ce trăiesc chiar nu este de acceptat, chiar nu este normal!”

Spre șansa mea, am avut suficientă sănătate în mine atunci încât să înțeleg de ce mă simt și mai rău.

Îmi era clară spirala care se crea, puteam să observ cum gândurile și presiunile din mine se accentuează și cum toate sunt legate de problema mea inițială: splitarea si identificarea cu agresorul (criticul intern).

Spre neșansa mea… nu am putut pune stop imediat relației terapeutice. Sunt om.

Vina era prea mare și simțeam că aș dezamăgi și mai mult.

Spre șansa mea, am făcut-o în câteva luni.

Terapia cu această persoană devenise dureroasă și o teroare, în sine. Nu, nu am putut da motivele reale. O confruntare era prea mult pentru mine și critica pe care mi-o aplicam și mai intens.

Spre neșansa mea, criticul intern era și mai puternic. Avea argumente noi: “dacă până și X a zis!”.

Am continuat să am grijă de mine, să citesc și să caut abordări noi și eficiente. Nu am renunțat.

Însă motivația mi se schimbase.

Nu mai făceam asta pentru a lucra pentru mine, ci o făceam din curiozitate și drag pentru profesia și clienții mei. Pentru mine îmi pierdusem speranța, însă pentru clienții mei, deloc.

Îmi era clar că vreau să le fie bine. Știam că ei au un OM. Eu, din păcate, nu aveam.

(iar criticul meu intern spunea: “bineînțeles că tu nu ai, pentru că tu nu meriți. Ești o dezamăgire”)

Ani mai târziu (da, ANI mai târziu), absolut întâmplător am ajuns într-un context profesional în care am fost martoră a unei demonstrații a unui viitor formator. Am auzit lejeritatea și claritatea prezentării teoretice și mi-a atras atenția cum vorbea din inimă și nu doar din tratate.

Se simte, cu siguranță știi și tu diferența.

L-am auzit cum a spus că noi  toți suntem afectați de traume, din păcate nimeni nu este intangibil și suferim experiențe care chiar ne depășesc capacitățile, oricine am fi. Spunea că fiecare are propriile splitari și dureri secrete… însă că există căi de reîntregire, de țesere a rănilor din interior.

Iar în demonstrația scurtă, am văzut asta. Apoi am ales să experiementez direct.

Pentru că, în interiorul meu atunci, nu mai aveam nimic de pierdut. Criticul intern era atât de puternic încât am simțit libertatea care spunea “orice ai face, nu se va simți mai rău, nu are cum”.

Așa că am încercat. Iar din momentul acela, procesul meu s-a accelerat masiv.

Azi îmi amintesc cu tristețe războiul din mine, cea de atunci. Și îmi sunt peste cuvinte de recunoscătoare pentru că nu am renunțat la mine și am căutat cu mintea și cu sufletul căi de a regla ce se întâmplă în mine.

Am început să lucrez intensiv cu IoPT, însă, așa cum îmi sta în fire, nu m-am limitat sau oprit la asta. Am căutat în continuare modalități de lucru și abordări eficiente și am lucrat pentru mine integrativ.

Sunt peste măsură de recunoscătoare Omului care mi-a schimbat viața, începând cu momentul demonstrației la care am participat (da, este vorba despre Franz Ruppert, alături de care am avut ulterior șansa să lucrez de multe ori).

Azi, acum, sunt în momentul în care susțin la rândul meu psihoterapeuții de traumă și profesioniști de pe plan internațional care lucrează deja cu IoPT (Teoria traumei orientată spre identitate, dezvoltată de către Franz Ruppert), la cererea lor și ca parte a training-ului avansat internațional.

 

Ce știu pe pielea sufletului meu este că:
  • Nu există Metode magice.
  • Nu există forme de lucru care să se potrivească oricui, oricând.
  • Nu există garanția succesului într-un proces de psihoterapie.

 

Ce există și are un impact major este ca TU sa nu renunti la tine si OMUL, psihoterapeutul, cu așezarea sa.

Relația pe care o veți crea împreună pe asta se bazează: tu să vrei, iar el să vrea și să poată.

Are un impact major angajamentul pe care psihoterapeutul îl are în proces tău.

Empatia de care este capabil, cunoștințele pe care le are, interesul real să îți fie bine nu mâine, nu la un moment dat, ci cât mai repede.

Iar toate de mai sus se întâmplă doar dacă Omul- psihoterapeut chiar are grijă de sine sănătos.

Altfel, va spune că este Unicul bun pentru tine.

Altfel, va spune că tu trebuie să te adaptezi metodei sale, nu că metoda sau abordarea poate nu e potrivită pentru tine.

Altfel, va spune că îți garantează rezultatele și vei ieși alt om de acolo.

Ca om și profesionist, cred că scopul intervențiilor de specialitate nu este să ajungi să fii alt om, ci să ieși “mai tu” din fiecare ședință.

Din fericire, eu nu doar că mi-am recăpătat încrederea în procesul meu. Mi-am recâștigat, în timp și cu efort direcția, vocea, claritatea, capacități, energie psihică, curiozitate, imaginație, umor, empatie, capacitate de a sta cu emoții grele, înțelegere, încredere în mine, în oameni și siguranță în corp.

Și de aici, doar construiesc personal și le traduc profesional, unde cliențîi mei simt direct creșterea și impactul.

  • Care sunt resursele pe care le vrei și mai mult în viața ta?
  • Este vreo parte din tine care simte să renunțe la a fi mai bine?

Ai grijă de tine, nu renunța la tine și îți vei găsi propria cale. Eu îți stau alături și te încurajez din inimă, pas cu pas.

Cu #ganduricalde,

Livia

Abonează-te la Newsletter!

Dacă vrei să fii primul care află despre noile articole publicate și locurile disponibile la programele de grup, lasă-mi email tău mai jos.